Cititorii primului meu weblog vor recunoaşte preferinţa, ca de criminal în serie, de a da acestor realizări titluri după cântece faimoase. „Telefonul nu mai sună” nu e un cântec faimos, ci e un cântec eficient şi sensibil al uneia dintre formaţiile care au colorat scena muzicii rock din România în anii nouăzeci, cu toate că mai cântă şi azi. Însă poate nu la acel telefon care nu sună mă refer, ci la altul.
Vorbesc despre o fentă pe care am primit-o din partea muzicii de jazz când aşteptam ziua iniţierii în domeniu: orice novice se bucură să găsească ceva familiar pe pământuri neexplorate, şi uite-aşa am aflat eu nume de standarde jazz care măcar aduceau – dacă nu, erau identice – cu altele din repertoriul pe care-l cunoşteam la acea vreme, majoritar rock. E de la sine înţeles că omonimia era singura asemănare între piesele puse în balanţă. Mai târziu, pe tema asta am strâns piese cât de variate (inclusiv versiuni cover între ele) cu acelaşi nume sau cam acelaşi nume: mare diferenţă între „Cornet Chop Suey” (cca. 1927-8) de Louis Armstrong & his Hot Five, „Chop Suey” (1983) de The Ramones şi „Chop Suey!” (2001) de System of a Down, nu?
Chiar din acest motiv spun că e vorba de telefonul altcuiva, căci nu numai băiatul căruia i se adresează anticipativ Zoltán András (1999) are un telefon amuţit. Îngrijorat ca Joe Cocker (1992) dar nu impulsiv ca el, păţitul nostru ţigan ne lasă să înţelegem cât de importantă e vorba „noapte bună” (200?). De altfel, un alt ţigan – ţigănel de data asta, care numai anul ăsta şi-a făcut majoratul – avea de curând aceeaşi grijă (2008).
Telefonul, telefonul nu mai sună.
Cine spune, cine spune „noapte bună”?
Cu această primă iluzie, „faraonii” muzicii de manele mi-au creat impresia că genul muzical pe care-l domnesc ei e la fel de închis precum jazz-ul promovat de „duci” (Duke Ellington, Earl Hines), „regi” (King Oliver), „conţi” (Count Basie) şi alte capete tot atât de încoronate. În fapt, demnităţile imaginare amintite fac referire cu precădere la muzicieni de început. Un prieten apropiat, de altfel atras de barocul francez şi de aiurea, a fost prima gură din care am auzit analogia căreia i se datorează acest weblog. Când i-am propus-o compozitorului Liviu Dănceanu, a spus că aşteaptă inventarea manelei instrumentale, căci pentru el nici jazz-ul vocal (timpuriu) nu avea prea mare valoare estetică; mai târziu, a adăugat că muzica de jazz reuneşte un număr de fundături (izolarea de care vorbeam) pitoreşti, acelea fiind diversele stiluri. Numărul reacţiilor pozitive pe care le-am strâns nu a fost cu mult mai mare de atât.
Nu voi continua să înşirui termeni de comparaţie; probabil le voi dedica o secţiune separată. Dar se cuvine amintit încă de acum că cititorii mei trebuie să îşi formeze un simţ al empatiei istorice; cu alte cuvinte, să îşi ascută dispoziţia de a compara şi percepe similarităţi între prezent şi trecutul la care nu au participat în niciun chip. În cazul nostru, cu excepţia câtorva elemente incompatibile care ar forţa analogia, epoca muzicii de jazz şi recent începuta epocă a muzicii de manele se desfăşoară paralel. Cei care vor adopta această poziţie îşi vor îmbogăţi percepţia în două direcţii: vor şti că au sub nasul lor o repetare a istoriei jazz-ului timpuriu (cu mai toate elementele repetate de soartă fără nicio jenă, inclusiv manifestarea antipatiei dintre albi şi cei de culoare) şi vor afla, documentându-se despre experienţa jazz-ului, cum să trateze noua muzică pentru a o încuraja să ajungă un gen de un rafinament şi o realizare comparabilă cu cel din jazz. Atenţionez cititorii că intenţia cu care porneşte acest weblog nu se sprijină decât pe un număr de speculaţii legate prin mecanisme mai dificil sau mai uşor de urmărit, dar în mod cert înlănţuite logic şi necontradictorii. Dezvoltarea acestor prime intenţii într-o promovare sau un îndemn de intelectualizare a manelei ţine în primul rând de comunitatea dezvoltată de acest weblog. Între timp, eu voi nota toate izbândele estetice – nu contează cât de des întâlnite – ale acestui gen capricios, autosuficient şi mult prea comercial la momentul de faţă.
Pun în discuţie o muzicologie în care nu mă pot plânge, din păcate, de concurenţă. Manelele reprezintă singurul gen muzical care se dezvoltă în România actuală cu un randament suficient de mare pentru ca selecţia naturală să nu-l poată stârpi. Ajunse totuşi o problemă – nu germană, ci – românească, manelele trebuie să aibă parte de o tratare coerentă, fundamentată ştiinţific. Concluziile obţinute pe această cale pot transforma genul din ruşinea şi contraproductivitatea României într-un limbaj muzical proaspăt, aducător de mândrie şi prosperitate culturală într-o ţară a cărei muzică n-a mai fost demult luată în serios. Iar dacă cititorilor nu le-a îngăduit orgoliul să studieze puţin fenomenul manelelor la rece, iată, mă angajez eu să scot castanele din foc. În următoarele consemnări, voi prezenta caracterele generale ale muzicii de manele şi comparaţia în amănunt a genului cu muzica de jazz.
